Chrysalis-Image_masked

VIZIUNI ECO-CENTRICE: Cum să eliberezi celulele psihicului uman – de Bill Plotkin

Cum să eliberezi celulele psihicului uman – Imaginează-ți propriul Imago
Vederea interioară, Interviu cu Bill Plotkin, de Peter Moore și Werner Brandt

. . . . . . . . .

Pentru cineva care nu este familiar cu munca dumneavoastră, îndeosebi cu cartea dumneavoastră intitulată “Natura și sufletul uman”, ați putea descrie vă rog modelul de dezvoltare care reprezintă baza acestei cărți?

“Pe scurt” este partea cea mai grea. [Râde] Acesta este un model al dezvoltării umane bazat pe natură. Există opt etape de-a lungul cărora suntem programați, noi oamenii, să progresăm. Este modul în care natura a programat oamenii să se dezvolte. Din nefericire, modelul este oarecum diferit de modul în care majoritatea îl văd în societățile occidentale și occidentalizate.

Pe parcursul fiecărei etape, există două misiuni de dezvoltare. Modul în care progresăm de-a lungul fiecărei etape este acela de a obține un succes, cât de mic, în ceea ce privește aceste misiuni de dezvoltare. Nu ajungem niciodată să finalizăm una dintre misiuni odată încheiată o etapă, dar asta ne face, de fapt, să progresăm.

O misiune de-a lungul unei etape este orientată către natură, iar cealaltă este îndreptată către cultură. Cu alte cuvinte, o misiune este aceea de a ne dezvolta relația cu cultura umană, iar cealaltă este aceea de a ne dezvolta relația cu lumea supraumană. În societățile occidentale, am neglijat, în majoritatea timpului, misiunea orientată către natură, în fiecare etapă în parte. Atunci când ajungem la etapa a 3-a, care este adolescența timpurie, în lumea occidentală dezvoltarea majorității oamenilor tinde să se blocheze chiar acolo, la a 3-a etapă. Astfel, trăim într-o societate plină de adolescenți.

Cred acest lucru pur și simplu deoarece majoritatea oamenilor nu trec dincolo de adolescența psihologică. Și, când acest lucru se întâmplă, întreaga cultură începe să se clatine în infrastructura ei profundă de natură psiho-spirituală, aceea care ne ajută să creștem ca oameni. Astfel, fac referire la societățile occidentalizate ca fiind societăți patologico-adolescente.

Cum vă place încercarea mea de prezentare pe scurt?

Este bine, ne ajută să mergem mai departe. Plecând de la premisa că cei mai mulți dintre noi au probleme de dezvoltare conform modelului pe care îl descrieți, care este reacția necesară, odată ce am conștientizat această deficiență? Există ceva care poate fi reparat sau vindecat? Înspre ce ne îndreptăm?

Da, putem să ne ocupăm de deficitul de dezvoltare înregistrat pe parcursul oricăreia dintre etapele anterioare, dar putem în același timp să continuăm să lucrăm la sarcinile pe care le impune etapa actuală. De fapt, acesta a fost efectul principal al muncii pe care am depus-o pentru a ajuta persoanele aflate la vârsta adultă să se ocupe de misiunile corespunzătoare etapelor anterioare. De exemplu, misiunea orientată spre natură corespunzătoare primei etape este păstrarea inocenței noastre inițiale. Aceasta, desigur, nu este sarcina copilului, ci sarcina părinților sau a tutorilor. Este una dintre cele două misiuni ale tutorelui în prima etapă. Dacă inocența noastră nu a fost păstrată pe deplin în prima etapă, ulterior, mai târziu în viață, avem o misiune ușor diferită. Aceasta are o semnificație de același tip, și anume aceea de a ne căuta inocența de origine. Dar ce este inocența noastră? Pare a fi o temă simplă, dar, de fapt, este una complexă: inocența noastră este, esențialmente, capacitatea noastră de a ne situa în miezul prezentului. Și anume de a fi aici, acum, prezenți împreună cu toate persoanele și lucrurile din viața noastră. Aceasta este o calitate care nu dăinuie prea mult, în majoritatea cazurilor, în copilăria târzie și în adolescență. Dar sunt lucruri pe care le putem face și, de fapt, pe care o groază de oameni care se află pe drumul lor spiritual, în lumea occidentală, le fac indirect, fie că se gândesc sau nu; mulți dintre noi facem acest lucru datorită disciplinelor care invită la meditație. Ne cerem înapoi capacitatea de a fi prezenți. Este cea cu care ne-am născut, și pe care o pierdem, în special în societățile occidentale, în care se pune atât de mult accentul pe a merge înainte și pe a deveni o altă persoană, una deferită de cine ești; vorbim de asemenea despre părinții care doresc succesul copiilor lor în lumea industrială în care omul este lup pentru om, în care trebuie să fii mai bun decât celălalt pentru a supraviețui și pentru a prospera. Cel puțin considerăm că acest lucru este adevărat. Iată așadar doar unul dintre exemplele de situații în care ne căutăm inocența pierdută. Există anumite discipline, precum cele care invită la meditație, există practici psihoterapeutice, gestalt terapia ar putea fi un exemplu potrivit de practică sau disciplină care ajută indivizii să revină la momentul prezent. Iar acest model general dă roade în cazul deficitului de dezvoltare începând chiar cu etapa a doua și a treia.

Avem de-a face cu un progres pe secvențe în acest caz? Spre exemplu, trebuie să ne concentrăm mai mult pe copilăria de mijloc, adoptând acel sentiment al uimirii pe care l-am pierdut prematur, înainte de a trece la sarcinile specifice adolescenței?

Iată o întrebare bună. De fapt, consider că, să spunem în etapa a patra, putem să ne ocupăm de misiunile specifice oricărei alte etape. Nu cred că este necesar să efectuăm aceste activități în mod secvențial. Nu cred acest lucru deoarece avem cu toții capacitatea de a ne situa puternic în prezent. Dar acest lucru poate fi aprofundat prin practică. Așadar, cred că putem începe aproape oriunde și că nu trebuie să ne concentrăm doar pe un singur loc. Ați menționat uimirea, care, cred eu, este de fapt calitatea cea mai importantă a copilăriei de mijloc. Iar aceasta este în strânsă legătură cu capacitatea noastră imaginativă. Capacitatea de a te lăsa uimit și de a-ți imagina lucruri a fost pierdută de mulți oameni de vârstă adultă din societatea noastră; în cel mai bun caz, aceasta a fost diminuată. Dacă petrecem timp în lumea naturală, ceea ce, de altfel, facem în majoritatea programelor noastre, acest lucru ne ajută să aducem din nou la viață acest sentiment al uimirii.

În ceea ce privește întrebarea dumneavoastră, și anume dacă progresul este unul secvențial – aș spune că nu neapărat. Putem rezolva deficitul de dezvoltare în orice moment, întorcându-ne către etapa anterioară.

Vorbind despre uimire – cealaltă fațetă a uimirii este, după mine, cinismul. Cinismul este apreciat destul de mult în societatea actuală. Dacă nu ești cinic în momentul în care ai devenit adult, probabil că ți-a scăpat ceva, probabil că nu ai înțeles “cum stau lucrurile”, lumea, așa cum este ea. Abordați în mod direct acest aspect în lucrarea dumneavoastră?

Nu, nu am făcut acest lucru, dar este un aspect esențial, cred. Deoarece este destul de frecvent, nu-i așa, mai ales în cercurile intelectualilor. Nu vrem să fim percepuți ca fiind creduli, naivi.

Considerați că societatea noastră este dominată de adolescența patologică? Ați putea spune că aceasta este condiția noastră politică?

Da. Una politică, socială, economică, religioasă, educațională… este condiția noastră. A nu trece dincolo de adolescența psihologică reprezintă ceva în mod evident nenatural pentru majoritatea oamenilor dintr-o societate. Și, din cauza acestui caracter nenatural, acest lucru pare să definească psihologia și sociologia majorității indivizilor dintr-o societate. Cu alte cuvinte, nu există absolut nimic patologic cu privire la adolescență, la adolescența sănătoasă – dar, dacă întreaga societate este blocată la acest nivel, dacă ea este oprită practic acolo și dacă există doar puțini adulți și vârstnici adevărați, ceva lipsește din întreg, din sistem. Lipsa adulților și a vârstnicilor adevărați face ca adolescența însăși să nu fie una sănătoasă. Fiecare etapă a vieții tinde să îmbrățișeze anumite patologii, iar cele mai nocive patologii pe care le observăm astăzi în lume sunt patologiile specifice adolescenței timpurii.

Care este procesul care transformă adolescența de la patologie la Cale – și anume calea care duce către vârsta adultă și vârsta a treia matură?

Toate persoanele care au o înclinație spre natură și toate poveștile sacre din toate țările din lume, toate miturile ne spun că, pentru a fi pe deplin umani, trebuie să trecem printr-un proces foarte solicitant, aproape extatic, către ceea ce este desemnat în mod tradițional lumea din adâncuri sau lumea subterană. Imaginea pe care o folosesc eu în acest sens – și pe care au folosit-o de asemenea și alții – este cea a coconului. Aceasta este a 4-a etapă din cele 8 etape ale vieții despre care am vorbit. Din punct de vedere psihologic sau psiho-spiritual, etapa coconului este reprezentată de adolescența timpurie.

Așadar, această a 4-a etapă este cea a coconului, și știm cu toții ce se petrece cu coconii în lumea insectelor. Omida făurește sau țese coconul; de fapt, coconul pe care îl fabrică omida este propriul său mormânt. Nu știm dacă ea știe sau nu acest lucru. Apoi se târăște în el, iar corpul i se lichefiază. Iată dezintegrarea completă a omizii. Dar, în acest rest de omidă se află celulele care au dăinuit mereu în corpul ei, numite celulele imaginale. Nu-i așa că e un cuvânt fantastic? Celulele imaginale. Acestea sunt numite imaginale de botanici, deoarece forma adultă a acestei creaturi, fluturele, este numit și imago. Așadar, acestea sunt celulele imaginale, dar, în opinia mea, aceste celule sunt un zbor ‘al imaginației’. Și aceste celule imaginale știu cum să se lichefieze și să se transforme într-un fluture, într-un adult.

Cred că natura a făcut ca noi oamenii să trecem printr-o experiență similară. Oamenii indigeni din întreaga lume – inclusiv cei din care descind toți cei din societatea “modernă” (deoarece cu toții descindem din oameni indigeni dacă ne uităm înapoi îndeajuns de mult)— cu toții au avut propriile practici, mituri & tradiții, inițiatorii, bătrânii înțelepți, care să-i ajute să treacă prin experiența coconului. Niciun om în toată puterea minții, chiar într-o societate sănătoasă, nu ar dori să facă acest lucru, deoarece acest proces înseamnă să te desparți de tot ceea ce crezi că este viața în adolescența timpurie.

Din nou, această etapă a coconului este adolescența târzie. Din perspectiva jungiană, aceasta este etapa pe care o începem în analiza jungiană la vârsta de 45 de ani. Oamenii înclinați către natură trec prin acest moment în primii ani ai adolescenței. Într-o societate ipotetică modernă, cred că acest moment s-ar putea produce în adolescența de mijloc sau târzie. Vârstnicii și inițiatorii ajută tinerii sau adulții, atunci când se simt pregătiți, pentru a trece prin această dezintegrare pozitivă, de-a lungul căreia ființa, felul în care aparținem lumii se dizolvă în mod esențial, fără a ne lăsa vreo identitate clară pentru ceva timp.

Mă aștept ca faza de cocon să dureze un an sau poate 3-4 ani într-o societate sănătoasă. Adesea, în societatea noastră, persoanele care ajung în faza de cocon – și anume, după estimările mele, doar 20-30% – au un trup de adult; și totuși, în societatea actuală, poți sta în etapa de cocon 20, 30, 40 de ani și este posibil să nu treci niciodată dincolo dacă nu ești ajutat cumva. Este o parte foarte dificilă a procesului de maturizare.

Vreau să vorbesc puțin despre modul în care începe etapa de cocon. În acest sens, vreau să-l citez pe marele poet german Rainer Maria Rilke. În următorul poem, acesta vorbește despre o furtună puternică. Acesta este modul în care începe coconul să se formeze. Este ca și cum ai intra într-un timp al toamnei, al îmbătrânirii, un timp al coborârii în propria viață. Este o furtună mare și ceea ce facem în mod esențial este să părăsim vara vieții noastre. Adolescența timpurie. Părăsim acest timp și intrăm în toamnă. Și nu este vorba doar despre toamnă și moarte, ci despre o furtună imensă care începe. Veți descoperi aici imagini cu privire la furtună și la casa de vară; o imagine care devine temă majoră aici este reprezentată de copaci. Copacii apar foarte des în poemele lui Rilke. Sângele copacilor, seva, viața verii pe care o vom auzi ridicându-se și căzând la răstimpuri.

Rilke este primul poet pe care l-am citit, datorită căruia am început într-adevăr să înțeleg ce este poezia. Aveam 30 de ani și nu știam ce este poezia. Nu știam că nu știam, dar, de îndată ce mi-am dat seama, am știut. Cred că acest poem vorbește atât furtunilor noastre individuale, cât și timpurilor noastre înnegurate din viață și, astfel, furtunii colective – sau, ar spune unii, furtunii perfecte – prin care trece chiar acum corpul planetar. Este foarte interesantă corespondența dintre furtuna în care ne aflăm cu toții acum, în mod colectiv, ca muritori, și furtuna individuală prin care trecem, în diferite momente din viață, dar mai ales atunci când intrăm pentru prima oară în cocon.

Cred că Rilke* vă vorbește. Și vă vorbește vouă, celor care ați intrat în cocon. Iar acum ne vorbește tuturor, la acest moment din viața planetei.

Nu ești surprins de puterea furtunii —
doar ai văzut-o cum crește. 
Copacii dispar. Zborul lor
face să apară străzile. Și știi doar: 
cel spre care zboară aceștia este acela
spre care te îndrepți. Toate simțurile tale
îl cântă, atunci când stai la fereastră.

Sper să mă iertați dacă voi comenta fiecare strofă. Toate simțurile tale îl cântă. Aceasta este o furtună puternică – ceva din trup știe că ‘asta este pentru mine’. Observați, de asemenea, că sunteți încă în casă.

Săptămânile stăteau drepte în vară. 
Sângele copacilor a urcat. Acum simți
că vrea să se scufunde la loc
în izvorul tuturor lucrurilor. Te-ai gândit
că poți avea încredere în acea putere
atunci când ai cules rodul; 
acum se transformă din nou într-o ghicitoare, 
și din nou ești străin.

Sentimentul este unul de trădare. Vara totul era superb, săptămânile treceau una după alta, la nesfârșit. Aveam încredere în viață, în propriul trup, în societate într-un anume fel, sau cel puțin în grupul de prieteni.

Vara era precum casa ta: știai
unde era fiecare lucru în parte. 
Acum trebuie să mergi înapoi, în propria-ți inimă
ca pe o câmpie mare. Acum
începe marea însingurare.

Zilele trec, amorțite, vântul
îți răpește lumea din simțuri, ca pe frunze uscate.

Rilke spune adevărul. Nu lovește. Vârstnicii și inițiatorii nu lovesc. Aceștia însă vă pot răpi și vă pot duce în sălbăticie. Apoi, vă spun adevărul.

Cerul rămâne printre ramurile goale. 
asta e tot ce ai. 
fii pământ acum, și vecernie.
fii pământul care stă sub acest cer. 
fii modest acum, ca un lucru
atât de copt, încât a devenit real, 
astfel încât cel care va începe toate
să te poată simți atunci când te ajunge din urmă.

Așa începe coconul.

Putem spune că suntem acum în propriul cocon, ca specie, ca planetă. Singurul loc în care poemul acesta nu reflectă cu acuratețe vremurile actuale este partea cu “modestia”. Acest lucru nu implică vreo formă de pasivitate, deoarece este un timp în care suntem foarte activi și implicați, cu toții, în procesul de transformare a societății.

Adauga un comentariu